True or False game

Dears, considering that now is “the season” (i.e. Easter), I think it’s a good opportunity clarify some aspects:

With deeply consideration and respect for the belief of each person (which is trying/ or Not to “convert” me to one set of beliefs or another), noticing the language’s distortion of many of them, for the sake of common-sense’s objectiveness (and within its common limits), and for necessity of having a common language – I was feeling that I’d need to bring some clarifications to these well-known statements … Statements used sometimes obsessively – almost like a mantra. (which is not a bad thing, but it’s not constructive – when you want to build up a valid argument)
Peace and Love for everybody!

Who/or What in fact people are following?

At that Easter’s early hour, the morning Star flew unto my room and, for my big surprise, suddenly spoke: “Why are you sighing?” …and guessing my thoughts it continued: “As He said: <<and the Truth will set you free>>. N.B.- Free! Doesn’t say it will make you Happy(!?) … Just – set you free. Do you understand the difference?
Few are the ones which are seeking the ascetic and solely path of Truth, even in spite of their own inner soreness. And many are the ones which are seeking the “Happiness” and welfare, even (if necessary) AT THE EXPENSE of Truth.
Of course, to be said – these two domains are not excluding each other. But shall not be confused one with another.
You see dear, the great mistake of humankind is starting from the presumption that they are here, on this world, in order to be content and pleased by the benefits of living on this planet. And therefore the main goal of their life ought to be searching of the pleasure and welfare. Don’t you find this sadly amusing and ironical? Moreover, if you look closely you’ll see that the Truth is allowed to be discovered and developed only in the measure in which is serving their Comfort and Happiness. That’s it! Look for example at Science. As clumsy as it is, as misused as could be by some people, at the end of the day, it’s a searching of truth (in a certain aspect or another). However, when knowledge of Science becomes uncomfortable to somebody – it’s immediately denied and banished by that one. Why do you think? Because this (the knowledge of truth) is not their ultimate goal. But just a simple auxiliary “tool”.
Now you see why this world it’s still the realm of night and why the morning is still far away? As long as people will continue to keep closed their eyes; as long as they will prefer the sweetness of the dream instead of the “hangover” of morning light; as long as “Wishful thinking” will be emphatically named “Faith” and will prevail in front of any rational thinking; as long as they will claim (in all their religions) that they are seeking the Truth and claim that they are the followers of the Truth, but they are in fact searching and thirsting for Comfort and well-being … as long as all these – the Lord of Darkness will continue to reign over this gloomy World.”
At that moment a long silence inhabited the room. And just before disappearing, the Star whispered: “But they will be pleased here”

(Warning: do not open the link if you are easily scared)

Questions

What if God would allow you to take something that never belonged to you? Would you indulge yourself, in spite of owner’s “discontent”? Or you’d refrain yourself no matter how tempting “the prize” is, even if you have the liberty to do it?
Moreover, what if God would not only allow you … but He would ask you to take what is not yours. Would you do it? … Don’t rush!Think about it.
One step further. How about if He would ask you to take for example … somebody’s life? To kill a person, for He’s sake. Would you do it? How about killing an entire nation?
No, you say? But you have divine justification! And not only justification but it’s a God’s Demand. Refusing God’s demand wouldn’t put you in the same line with all unbelievers and infidels? How do you prove your faithfulness, if you’re not doing what He’s asking you to do?

-=α=Ω=α=-

 PS: Looking back to history – Humanity really understood He’s message? What do you think?

Deconversion

A personal history (told by Evid3nc3)   that is extraordinarily resembling with MY personal history of deconversion:

Istoria se repeta. Oare este bâlbâită?

Astazi, Vocile mi-au revelat un adevar ce va revolutiona Istoria. Iata revelatia: Stim cu totii ca Romanii au ocupat doar o parte din fostul Imperiu Daco-Tracic. Ceea ce nu se stie insa este ce s-a intamplat mai departe cu asa numitii daci liberi. Ei bine, ei au migrat si s-au amestecat in timp cu alte triburi / neamuri mai mult sau mai putin inrudite din arealul nord-central si apoi vestic european. Consemnarile istorice arata ca ei se refereau la ei insisi ca fiind, simplu – OAMENI, cuvantul acesta variind fonetic in timp si spatiu in jurul formelor – DIETS, DUITS, DEITSCH, DUTCH, DEUTSCH.

Se cunoaste ca o varianta si mai timpurie a acestui cuvant a fost sub forma – Thiot (cu sensul de “popor”). Cuvantul s-a transformat in consemnarile latine apoi in “Teutoni”, ca termen generic pentru toate triburile germanice (desi initial era folosit spre a desemna un singur trib germanic).

Francii de exemplu (trib germanic ce a cucerit cea mai mare parte a provinciei Galice romane in secolele 5-6) foloseau varianta adjectivala a cuvantului, si anume “Theudisk” – care insemna “apartinator de tribul nostru/ membru al poporul nostru”.

Opusul lui Thiot/ Theudisk era cuvantul “Walhisk” – si ii desemna generic pe galii romanizati, populatia de origine romana si in general cam tot ce insemna populatie non-germanica. Radacina acestui “Walhisk” este una si aceeasi cu termenul de VALAH (care stim ca ne-a fost atribuit foarte mult timp, si pe care ni l-am insusit secole de-a randul).

Deus Ex Femina

Nu ştiu cum se face dar în ultimul timp dau peste tot felul de articole care mai decare mai elogioase la adresa acestei divinităţi numită: Femeia. Mă plimbam eu agale pe un site de socializare (nu dau nume să nu fac reclamă! ), când nimeresc peste un profil al unei distinse şi misterioase domnişoare cu mască, profil ce îmi trezeşte rapid curiozitatea atât prin calitatea artistică a pozei postate cât şi datorită preocupărilor intelectuale pe care deţinătoarea profilului pare să le aibă.

Observ inserat un link către un blog personal şi dau click pe el numaidecât. Ajungând pe blogul dânsei dau nas în nas cu articolul atenţionare: Nu încerca să înţelegi femeia.

Citesc:

Ea (către noi bărbaţii):”Nu va chinuiti sa intelegeti lucruri care sunt peste puterile voastea de a le percepe.”

Trăiesc senzaţia unei iluminări izbăvitoare. Dupa atatia ani abia acum înţeleg! Noi bărbaţii  suntem de fapt nişte fiinţe limitate cognitiv (de la mama Natură) şi deci inapte de a sesiza subtilitatea măreţiei Femeii de lângă noi. Mă simt deja insignifiant…

Ea:”Nu puteti vedea lucrurile ca noi nici daca va veti naste a doua oara.”

Dacă Isus ne mai dădea o şansă să ajungem la Dumnezeu printr-o a doua „naştere” (din apa si din duh)… să ascedem la înţelegerea “sacrului feminin” este o elevare ontologică la care nici măcar la a doua – a treia “naştere” nu ne-ar putea fi accesibilă! Asta pentru că, în mod evident, Femeia este ceva chiar dincolo de Dumnezeu şi dumnezeire!!

Ea: “Ideea este simpla doar invatati sa ne ascultati, si incet incet veti reusi sa castigati teren“

Vai ce simplu e! Dezarmant de simplu. Şi noi suntem totuşi atât de idioţi încât nici măcar atâta lucru nu suntem în stare. Să ascultam! (Dând bucuroşi din coadă) Nu că am putea înţelege (că asta am convenit deja la punctul 1 ca suntem congenital incapabili s-o facem) dar noi trebuie să ascultăm oricum! Pe principiul: – Dar de ce?intreabă copilul. Iar mama sigură pe sine: – Fiindcă aşa am spus EU! (cu alte cuvinte eşti prea mic ca să poţi tu înţelege. Tu taci şi ascultă!)

La finalul articolului Nu încerca să înţelegi femeia primim totuşi o încurajare:

“Asa ca, mai incercati !!!“

Ce drăguuuuuuţ.

Un anume dax10024 comentează pe acelaşi blog: „întotdeauna noi [nota mea: adică noi bărbaţii],am luptat pentru glorie, pentru putere, pentru a scrijeli un pic pe piatra eternitatii noastre ..un nume……; Mândria….este pacatul meu preferat [un citat aproximativ împrumutat din: Avocatul Divaolului, dar trecem mai departe]..un fals erou….zâmbind in fata morţii, în timp ce tremura….;Adevaratul erou creeaza viaţa in pântecul ei…şi ştie că într-un final tot ce ea a înfaptuit cu greu,va ajunge în pamânt. Femeia…..este tot şi totul este în ea……Este viaţa…..şi încă este singurul om de care moartea se teme”

Pffffff …….

Eu încep să cred deja că Femeia este Dumnezeu pe pământ dar noi încă nu ne dăm seama. Dacă nu cumva este chiar însuşi Dumnezeul lui Dumnezeu!

Cheia succesului – Femeia

Conform Genezei, Satan pentru a-L lovi pe Dumnezeu L-a atacat în punctul său cel mai sensibil şi anume – Omul. Mergând pe aceeaşi tactică, pe Om nu l-a atacat nici pe el „frontal” ci exploatând punctul său vulnerabil şi anume – Femeia. Este evident şi valabil până în ziua de astăzi: ai câştigat Femeia, Bărbatul vine de la sine.

MACUMBA

MACUMBA (pictura de Ulf-Johan Härd)

In ultimul timp am tot ascultat (si postat pe blog) muzica de Ivete Sangalo. O amica din Brazilia (tara originara a cantaretei) mi-a atras insa atentia ca aceasta (Ivete) nu este vazuta tocmai cu ochi buni de catre comunitatile crestine locale. De ce? Datorita apartenentei ei la o religie ce este acuzata ca practica Spiritismul si Magia Neagra. Mai mult, unele din melodiile ei mentioneaza si “promoveaza” chiar zeitati ale aceste religii, numita generic Macumba, foarte populara in special in zona de nord a Braziliei (in special in Bahia, locul de bastina al cantaretei).

Curios fiind, m-am interesat mai mult despre aceasta “misterioasa” religie, impartasita de milioane de brazilieni si nu numai. Astfel am aflat ca MACUMBA este o miscare religioasa de origine afro-braziliana, nascuta in urma unui sincretism interesant dintre:

1. Religiile africane (aduse de sclavi bantu in sec.XVI);

2. Elemente culturale specific europene (imprumutate de la “stapanii” colonisti veniti de pe Vechiul Continent);

3. Spiritismul/Spiritualismul (francez);

3. Credintele si practicile triburilor indigene;

4. Crestinismul romano-catolic.

Printre multele derivatii si secte ale Macumba, cele mai importante sunt asa numitele Candomblé (nordul Braziliei) şi Umbanda (“nascuta” oficial abia in 1900 in Niteroi/ Rio de Janeiro). Cele doua culte pot fi privite ca si  distincte prin practicile si credintele ce le despart. Ambele au  insa in comun un fond ancestral MACUMBA, fapt pentru care (in multe zone ale Braziliei) cele doua sunt generic numite astfel (uneori intr-un sens peiorativ).

Diverse artefacte Macumba la vanzare

Printre elementele comune formelor de cult specifice fenomenului religios Macumba gasim:

1. Politeismul specific reprezentat de zeitatile Orixás. Aceste zeitati sunt create de catre Fiinta Suprema, fiind intr-un anumit sens manifestari ale acesteia. La randul lor, Orixás se pot manifesta (din sfera sacrului) in planul concret prin posesiunea corpului „preotului”(sau initiatului aflat in stare de transa) comunicand astfel prin dans (sau sub alta forma) cu credinciosii prezenti.

Misterioasa Fiinta Suprema (originatoare de Orixás) poarta diferite denumiri: Olorun, Olodumare, Eleda, Zambi, etc.

Ar mai fi de mentionat ca fiecare credincios Macumba are ca si patron un Orixá.

Panteonul de zeitati (Orixás)

Ritual Macumba

2. Sacrificii si Ofrande aduse zeilor & spiritelor – atat din regnul vegetal sau mineral cat si din cel animal (de specificat totusi ca Umbanda nu practica sacrificul animal, precum celelalte culte Macumba).

3. Muzica si Dansuri ritualice specifice, caracterizate in special de folosirea instrumentelor de percutie. De altfel, din punct de vedere muzical este interesant de observat ca spre deosebire de detinatorii de sclavi din Statele Unite, cei din Brazilia le-au permis sclavilor lor crestinati sa foloseasca in continuare (in cadrul slujbele duminicale) tambururile / tobele (atabaque) folosite anterior in incantatiile pagane. Astfel, America de Nord prohibitiva s-a ales cu Blues-ul iar Brazilia s-a ales cu Samba!

De altfel, referitor la Samba, desi “laicizata” demult, ea este si astazi considerata si folosita de catre credinciosii Candomblé ca o metoda de “invocare” a sfintilor proprii (orixas).

Varietatea formelor de dans ritualic cuprinde o paleta foarte larga.

Cand Yemaja intalneste Oxun

Gira (foto de Nathair Nimhe)

4. „Clerul”este format din medium-uri ce intra in transa, comunicand cu lumea spiritelor (ca in șamanism sau Spiritism)

5. Folosirea unor simboluri crestine cum ar Crucifixul sau Cina (de mentionat totusi ca in unele culte Macumba influentele sunt de origine Islamica si nu Crestina)

6. Inchinarea la diferiti Sfinti crestini (biblici sau traditionali), carora insa, prin juxtapunere de caracteristici cu anumite zeitati africane, au devenit practic Orixá. Astfel, de exemplu, Sf.George a devenit Ogum (zeul protector al razboinicilor), Sf. Ieronim a devenit Xangô (zeul dreptatii), Sf. Anton este Exú (protectorul calatorilor), Sf. Barbara este Iansã, Sf.Ana este Naña , Ioana D’arc este Obbá, Obaluayê (Omolu – zeul mortii) este reprezentat de Sf.Lazar, zeul Oxóssi (vanator si protector al Naturii) este Sf. Sebasti, iar Isus Cristos insusi este Oxalá (capetenia zeilor Orixá, Domnul Luminii, Inceputul si Soarele. Acesta totusi, a nu se confunda cu Fiinta Suprema: Olorun).

Altar Macumba (cult UMBANDA). Varietate de Orixas / Sfinti

*

Ca o particularitate a cultului Umbanda (nespecifica celorlalte culte Macumba), ar fi de mentionat Legea Karmica a Reincarnarii (similara cu cea orientala). Astfel, Fiinta Suprema creeaza spirite prin propria-i vointa iar aceastea trec prin diferite etape evolutive ce depind de alegerile (bune sau rele) facute in viata. In functie de acestea, si de Iubirea manifestata fata de semeni, spiritele se judeca pe ele insele dupa moarte si in baza acestor judecati ele se reincarneaza  intr-o forma superioara, asemanatoare sau inferioara.

Fratele geaman (dar in plan negativ) al cultului Umbanda este reprezentat de asa numitul cult Quimbanda. Acesta este catalogat de catre detractorii sai ca fiind „Magie Neagra” (folosita deci cu intentii rele), in timp Umbanda este privita ca „Magie Alba”(folosita cu intentii prezumtiv bune). Intradevar, mult mai aproape de filonul originar african al Macumba, Quimbanda are un caracter destul de eruptiv, agresiv, sangeros si imoral, aducand foarte mult cu practicile „varului” Voodoo din America de Nord. Astfel, zeitatea principala in Quimbanda este EXU, care pe langa responsabilitatea norocului/nenorocului si a drumurilor (ca in Umbanda), el reprezinta si Haosul si Inselaciunea (fiind deci cea mai imorala dintre zeitatile panteonului Macumba).

Rituarile Quimbanda implica sacrificii de animale (cum ar fi porumbei, gaini, cocosi, capre, oi, tauri) si invocarea unor spirite generic numite Exus, care reprezinta spirite inferioare ce in vietile anterioare au apartinut unor infractori, criminali, escroci, vagabonzi sau prostituate.

Altar Quimbanda

*

Revening insa la Macumba as concluziona ca, per total, aveam de-a face cu un curent religios inca viu, maleabil, simplu si complex in acelasi timp (prin bogata varietate de expresie ritualica si doctrinara ce o contine), un amestec fascinant de optica a realitatii, arta muzicala, dans, mit, ritm, credinta, poveste si superstitie … toate la un loc.

Din pacate (pentru unii) sau din fericire (pentru altii), Macumba face cu succes parte din folclorul si patrimonul cultural al Braziliei (in particular) si al Lumii (in general) … si va ramane asa probabil pana la „sfarsitul veacurilor”.

Artefact Candomblé

ORIXAS

Capoeira

Capoeira este o formă de artă a mișcării, în care se îmbină într-un mod armonios Forța și Agresivitatea (atribute masculine) tipice artelor marțiale cu Grația și Frumusețea dansului (caracteristici mai degrabă feminine). Această combinație interesantă o face (în ochii mei cel puțin) să fie din punct de vedere simbolistic o ”întruchipare” cinetică a ”relației de cuplu”. Partenerii trebuie astfel să intre în rezonanță, să se completeze, să se sincronizeze, sa se simtă, sa se anticipeze unul pe altul. Orice derapaj poate transforma un simplu ”dans” într-o ”bătaie” în toată regula.

La fel cum granița dintre Iubire și Ură poate fi uneori foarte subțire și fluctuantă, la fel și în Capoeira, granița dintre a fi ”o formă de luptă” și ”o formă de dans” este cât se poate de ușor de traversat dintr-o parte în alta.

Din punct de vedere istoric, Capoiera s-a nascut pe meleagurile braziliene undeva în secolul XVI fiind dezvoltată în special în rândurile sclavilor africani aduși să muncească pe plantațiile ”latifundiarilor” vremii. Acest fapt a făcut ca mult timp Capoeira să nu fie privită cu ochi buni de către autoritățile brazielene (tocmai datorită valențelor ei combative), fiind astfel interzisă  pentru o lungă perioadă de vreme. Intrarea completă în legalitate a avut loc abia în 1930, în special grație ”lobby-ului” făcut de către Manuel dos Reis Machado (care a fost și maestru Capoeira).

În ziua de astăzi Capoeira este practicată în toată lumea, fiind foarte populară și practicată în special datorită spectaculozității și fluidității mișcărilor ei.

Capoeria, in mod tradițional, este dansată pe o muzică specifică acestui gen, muzică ce este cântată cu ajutorul unei baterii de instrumente formată din următoarele: Berimbau, Atabaque, Pandeiro și Agogô.

Berimbau

Atabaque

Pandeiro

Agogô

Și după atâta teorie, și o mostră de muzică și dans CAPOEIRA:

Religia la Bacalaureat

Am aflat de la Dumnezeu e ateu că Biserica Romano-Catolică vrea ca și Religia să fie dată la Bacalaureat. Informația poate fi găsită pe Mediafax  -> aici <- ( sau pe Hotnews ->aici<- ) și a stârnit deja destul de multe reacții adverse (exemple: un cititor Hotnews – ”Inca un pic si ajungem ca in Iran sau alt stat fundamentalist..” sau altul: ”Religia NU are ce sa caute in programa scolara. Actul religios este unul intim. Institutionalizarea lui ne transforma pe toti in niste oi bune de muls de catre preafericitii in gipane si cu vile.”

Una peste alta însă, mie unul, ideea de a putea da bacalaureatul la Religie NU mi se pare o idee rea.

Problema constă însă în constituirea curriculei și definirea materiei: ”Religie”. Aceasta, în opinia mea, nu ar trebui sa fie părtinitoare unei confesiuni anume și nici un mijloc “propagandă” doctrinal – confesională. Ci să se constituie într-un mijloc de informare obiectivă, echilibrată și neutră a - istoriei religiilor umanității în general (și al Creștinismului în particular). În plus, un accent deosebit trebuie pus pe doctrinele, credințele și practicile religioase cu care elevul coexistă în spațiul său socio-cultural astfel încât acesta, pe de-o parte, să își poată defini/alege singur (și în cunoștință de cauza!) – sistemul de valori, convingeri și credințe personale, iar pe de altă parte să știe cum gândesc, ce cred, și cum să relaționeze optim cu cei de credințe și convingeri diferite de ale sale ( persoane cu care în definitiv trebuie sa coexiste pașnic și constructiv, fără să se se agreseze libertatea reciprocă de credință și manifestare a celuilalt).

Din păcate, lumea asta este încă plină de oameni care Judecă în necunoștință de cauză, care Cred fără să Cerceteze, care confundă Preconcepția cu evidența logică, care își ostracizează semenul fără să-l înțeleagă, care percep diferența/diversitatea ca pe un pericol public, care ”gândesc” Adevărul doar prin filtrul afectiv, care îl pun pe Dumnezeu în ce nu înțeleg, care au Răspunsuri fără să-și pună întrebări, ș.a.m.d. De ajuns! Nu ne mai putem permite sa formăm generații de ignoranți! Destul omenirea asta a suferit datorită lipsei de informare !

Dar cum informația (cunoașterea) este putere … iar puterea conferă omului libertatea de autodeterminare, vor exista întotdeauna ”interese oculte” de conservare a puterii într-o formă centralizată, în mâna unor ”aleși” sau ”inițiați” (prin mijloacele instituționalizării)  … și de a menține masele la un nivel critic de ignoranță (inclusiv din punct de vedere religios).

H2O

Recomand vizionarea unui film cu tentă documentară despre proprietățile mai mult sau mai puțin cunoscute ale apei, proprietăți puse în evidență de cercetărilor efectuate de controversatul Masaro Emoto. Conform studiilor efectuate de acesta, structura cristalină a apei ar fi influențată nici mai mult nici mai puțin de chiar gândurile, atitudinile sau trăirile afective ale oamenilor cu care apa ar intra în contact.

Mai mult, cuvinte inscripționate pe recipientele cu apă ar influență direct “structura cristalină” a acesteia, Emoto aducând ca dovadă diverse fotografii efectuate asupra apei din aceste recipiente aduse din stare lichidă în stare solidă prin înghețare ( cu toate că însăși schimbarea stării de agregare este o modificare extrinsecă a structurii cristaline a apei, acest lucru anulând posibilitatea unei analize pertinente asupra relației cauză-efect a unei modificării ”morfologice”  anterioare modificării asupra căreia se face analiza !!!).

Filmul poate fi vizionat și aici:

Pentru mai multe informații consultați și articolul Limbajul secret al apei  (autor: Victor Chirea) [pentru o vizibilitate mai bună a documentului recomand selectarea butonului:”Toggle Full Scree” - ultimul buton din bara de sus a documentului]

View this document on Scribd

Alte informații ->aici <- sau ->aici<-.

Una peste alta, deși teoria intră cu succes în sfera pseudoștiințelor, iar filmul prezentat mai sus conține de la interpretări simplist reducționiste până la informații total eronate, cu toate astea zic, filmul merită vizionat doar și pentru a ne reaminti că omul face parte dintr-un ”Sistem cu circuit închis” în care fiecare element al sistemului încorporează un grad de interdependență și codeterminare cu celelalte părți componente ale sistemului.

Omul nu este numai un produs al mediului social, cultural și material, dar în același timp și un factor activ determinist al ”universului” din jurul său.

Plecând de la principiul lui Heisenberg, am putea spune că însăși prezența noastră într-un univers contextual (ca simpli observatori) influențează nemijlocit modul de manifestare al acestui univers observat.

A face aroganțe

Am auzit tot mai des expresia: ”a face aroganțe”. La început am crezut că este un fel de glumă. Un joc de cuvinte cu valențe (auto)ironice prin alăturarea rudimentar – eclectică a celor două cuvinte.

Dar de ce nu am mai auzit această expresie până acum? Ciudat. Nu țin minte s-o fi regăsit în vreo carte. Și cum se face că totuși o aud tot mai des la cei din jur, pe stradă,  la posturile de televiziune, în consemnările șugubețe ale ziariștilor ? Se pare că avem de-a face cu o expresie relativ nouă, care a prins însă foarte bine la public, poate și fiindcă ”inventatorul” ei este nimeni altul decât mioriticul ciobănaș Gigi Becali. Astfel,  păstorirea limbii române (aia din adâncuri înfundată) căzu în grija moșierului din Pipera, care o făcu încă o dată de oaie (oare a câta oara?) și moși pe neașteptate o asemenea ”perlă” (cu valențe poate ”Wittgenstein-ene”, de filozofie a limbajului, care mie însă îmi scapă): A FACE O AROGANȚĂ. Wow!

Nestemata fu imediat trecută în patrimoniul ”strămoșesc” al Limbii Române moderne! Astfel, aflăm de la TV că Putin face o aroganță la adresa României (când o invită să negocieze cu Ucraina în criza gazului); Lazarus îi face aroganță lui Dan Negru (conform Academiei Cațavencu); Argăseală le face o aroganţă clujenilor (conform ProSport); Ciutacu vorbește la TV cum că Sorin Ovidiu Vântu le-ar fi făcut celor de la Realitatea TV aroganțe în direct, apoi ne cere și noi să facem o aroganță (->aici<-). Prietenul lui Ciutacu – Mircea Badea, nu se lasă mai prejos și vrea să facă și el o aroganță (->aici<-).

Se pare deci că avem de-a face cu un adevărat fenomen social (ce a depășit granițele semanticii și s-a infiltrat în chiar substratul axiologic al filozofiei românului de A FI ). ”A face o aroganță” a devenit astfel aproape un sport național. O chestie ”cool” ce te poziționează fericit în ”trend-ul” vremurilor.

”Becalizarea” României (o altă expresie pe care o datorăm indirect latifundiarului) este deci un proces lent dar sigur. Bine că nu stau prea mult prin țară!

Nu vreau să fiu înțeles greșit. N-am nimic cu omul Becali și nici cu personajul Gigi Becali – personaj pitoresc ce asigură, cu vârf și îndesat, sarea și piperul emisiunilor (mai mult sau mai puțin de divertisment) cu care bietul român se delectează seara după o zi istovitoare de muncă. Problema se pune însă atunci când ”parodia” se substituie realității. Când bășcălia nu mai lasă loc seriozității. Când distincția dintre Camuflarea mesajului și Escamotare ei dispare. Autenticul și kitsch-ul se întrepătrund lăsându-ne (pac-pac!) pradă unei schizofrenii de masă. ”Mă-nțelegi?”

I don’t Know what you heard about me
Pac Pac
Eu sunt cel mai tare vreau sa știi
Pac pac
Acum o sa scot si un CD
Pac pac
Sa faca Borcea ”miau – miau” zi de zi
Pac pac

Epifanii inflamabile

În aceste zile de sărbătoare  am auzit foarte des vorbindu-se despre ceea ce se numește Lumina Sfântă. Televiziunile au relatat pe larg cum ea a fost adusă special de la Ierusalim cu avionul pentru a fi apoi împărțită prin țară, credincioșilor (sau mai puțin credincioșilor) doritori de purificatorul simbol. Dar ce este această Lumină Sfântă? Se pare că este una din “tainele” Ortodoxiei, fiind vorba de o minune ce apare la Mormântul Sfânt din Ierusalim în ziua dinaintea Paștelui Ortodox (și doar sub oblăduirea fețelor bisericești ortodoxe). Ca simbolistică ea reprezintă “Lumina Învierii” făcându-se paralelă cu lumina consemnată în evanghelii în momentul învierii trupului lui Iisus.

Procesiunea, pe scurt, se desfășoară în felul următor: un arhiepiscop ortodox (de obicei patriarhul Ierusalimului) își dă jos robele (pentru a arăta că nu poartă cu el nici o sursă de foc) și întră singur în mormântul în care se presupune că ar fi fost înmormântat Iisus acum 2000 de ani. Aici, pe întuneric, după ce respectivul patriarh spune anumite rugăciuni specifice (și ”moștenite” de secole), ar apare instantaneu în incinta mormântului o lumină stranie (de obicei cu tentă albăstruie) ce ar aprinde vata așezată pe lespedea sepulcrală, candelele de acolo dar și mănunchiul de lumânări (în număr de 33 sau 12) care este apoi împărțit prin mulțume. Pelerinii susțin că focul luat de la aceste lumânări nu ar provoca daune țesuturilor epiteliale sau părului în primele 33 de minute.

Might is Right?

Orice ființă umană (indiferent de cetățenie, etnie, religie sau sex) odată cu apariția lui pe acest pământ ”moștenește” automat niște Drepturi pe care ceilalți oameni i le recunosc ca legitime și universal valabile, în concordanță cu nevoile și necesitățile intrinseci naturii umane.

Chiar dacă anvergura universal-juridică a acestor Drepturi este căpătată abia după trauma celui de-al Doilea Război Mondial (când în cadrul Națiunilor Unite se hotărăște proclamarea celebrei Declarații Universale a Drepturilor Omului) aceste drepturi au fost dintotdeauna subînțelese, într-o măsura mai mare sau mai mică, în relațiile dintre oameni. Totuși, conștientizarea lor a fost un proces treptat, evolutiv, trecând de la primitivismul Moralei Celui Mai Puternic – la mai evoluata Morala a Semenului, a Egalului.Desigur, atunci când folosim conceptul de Egal nu ne referim la o similitudine de capacități și abilități (fiindcă atunci ne-am întoarce la nietzscheniana morală a celui mai puternic dintre noi). Nu! Nu avem aceleași performanțe intelectuale, fizice, afective, șamd. Dar cu toate astea ne aflăm cu toții pe același palier al nevoilor și necesităților cu care ne confruntăm și care, prin urmare, sunt intrinseci speciei din care facem cu toții parte: SPECIA UMANĂ.

Crai de Curte Veche

În lupta cu editura Curtea Veche, Adrian Ciubotaru se transformă dintr-un viitor scriitor respectabil (cel putin respectat de mine) într-un justitiar „blogosferat” cu idealuri de Che Guevara dar cu apucături de Stalin.

Dar cine este acest Adrian Ciubotaru? Un om care multi ani la rând mi-a fost sursă de încredere si inspiratie de genul: „uite domne’ ca se poate!” Trebuie chiar să recunosc că existenta acestui blog se datoreaza în mare parte si exemplului său personal. (Că poti să iti faci timp să scrii, chiar dacă activitătile cotidiene iti invadeaza intimitatea gândurilor).

Însă probabil că  întotdeauna vine o vreme în care, implacabil, tot ce a fost pus pe un piedestal – cade şi se transformă în ţăndări.

Pseudohagiografie

Exista o intreaga pleiada de perceptii, semnificatii, simboluri, si imagini specifice cu care oamenii isi construiesc ”icoana” interioara a Dumnezeului personal. Multe dintre ele, pe cat de caricaturizate si absurde, pe atât de bine implementate in ”iconografia” (mai mult sau mai putin constienta) a mentalului colectiv. Astfel, printre dumnezeii pe care ii putem identifica la semenii nostrii, găsim:

- Dumnezeul Tonomat. Ai marcat banul, ai obtinut favoarea. Ai introdus fisa – brusc ”muzica sferelor” devine discul, vinilinul, placa pe care ti-ai ales-o pentru ca ”tot universul sa conspire in favoarea ta” (ca sa-l parafrazez pe Coelho). (N.B. – prin ”ban” intelegandu-se orice fapta, conduita sau bun material – folosite ca troc in obtinerea favorurilor cerute) Acest tip de Divinitate este apanajul mintilor ”primitive”, prin modul simplist-”copilaresc” cu care ei interpreteaza Realitatea. Pentru ca in demersul de decriptare al ”Fizicii Realitatii” ei raman la un determinism pur Mecanic interrelational, determinism specific Omului Primitiv (care gandea ca prin manipularea unor elemente, forte sau simboluri din planuri Laic – poate determina exercitarea unor forte din planul Sacru)

- Dumnezeul Mos Craciun. Acesta este un batranel simpatic, cu barba alba si bun la inima, care ofera daruri oamenilor ori de cate ori ei au nevoie si ii cer. Avantajul acestui ”Dumnezeu” este ca (spre deosebire de Dumnezeul Tonomat) acestuia nu trebuie sa-i dai ceva anume (nu e nevoie de nici un ”sacrificiu”). Trebuie doar sa fii cuminte (adica sa nu faci boroboatze prea mari) si sa-i ceri frumos (eventual printr-o poezie/ rugaciune invatata) ceea ce vrei sa-ti dea: sanatate, bani, un serviciu bun, un sot iubitor, etc. Totusi cateodata mai trebuie sa mai insisti in rugaciuni (sau chiar sa il mai tragi putin de maneca) deoarece fiind cam batranel nu prea mai aude asa de bine (ceea ce afecteaza proptitudinea cu care serviciile sunt oferite).

Syphilis morbus

In cadrul unui program de instructaj periodic al echipajului navei pe probleme de siguranta muncii, siguranta la bord, interventie rapida in caz de accident, samd, a fost adus pe vasul nostru si un doctor specialist ce ne-a vorbit pe diverse teme legate de Sanatate si reguli de igiena. Spre surprindera tuturor insa primul subiect abordat a fost nici mai mult nici mai putin decat – Bolile cu transmitere sexuala si prevenirea lor. Probabil s-a considerat ca pericolul contactarii unor astfel de infectii este mai ridicat pentru cei care, datorita meseriei, sunt periodic “izolati” pe mare decat cei care lucreaza pe uscat. Pentru ca “marinarul” odata ajuns la tarm e foarte probabil sa caute rapid o companie feminina, iar cea mai facila metoda de a obtine o astfel de “companie” este de a apela la “profesioniste”.

Din expunerea tinuta (insotita de ilustratii unele foarte dizgratioase), cel mai mult m-a impresionat capitolul despre Sifilis. Este o boala de-a dreptul parsiva, diabolica, ce aplica “politica pasilor marunti”. Simptomatologia ei este de cele mai multe ori una atipica, si apare de obicei ca minore leziuni, ulceratii, pete sau iritatii la nivelul pielii extremitatilor corpului. Pentru ca apoi sa dispara, lasand impresia pacientului ca a fost ceva trecator si ca s-a vindecat (crescand astfel “increderea de sine” a victimei, in puterea ei de a se vindeca singura). Dupa cateva luni insa apare din nou, sub o manifestare usor schimbata si pe zone mai extinse, insa pacientul odata invatat (de data trecuta) ca se poate “vindeca singur” si ca nu e nimic grav, de cele mai multe ori nu ia nici o masura. Si din nou omul constanta ca “a avut dreptate”. Dupa o perioada relativ scurta de timp, el “se vindeca” singur. Lectia este invatata.

Repurtand “victorie” dupa “victorie” in lupta cu aceste iritatii enervante de piele, “mentalitatea de invingator” este astfel cu succes implementata in perceptia victimei cu privire la vitalitatea si puterea “regenerativa” a propriului corp. Insa tocmai acum, cand se crede cel mai puternic, omul nostru de fapt este cel mai slab, cel mai expus bolii, cel mai lipsit de aparare. Ajuns in aceasta faza (in care practic boala s-a extins incet-incet in tot corpul) sansele de supravietuire a victimei sunt practic nule. Omul este “lasat in pace” un an, doi (chiar si un deceniu sau mai mult). Totul este OK. Pana cand boala “se hotaraste” sa atace un organ important. Inclusiv SNC (Sistemul Nervos Central). Efectele sunt letale, sau in cele mai “bune” cazuri – monstruoase.

Teoria Conspiratiei vs. Practica ei

Ziua intrevazuta de Martin Luther King, cand in anii ’60 profetea: “America va avea un presedinte de culoare in mai putin de 40 de ani“, a sosit marti 20-Ianuarie-2009, cand in fata judecatorului John G. Roberts si a milioane de oameni, Barack Obama a depus juramantul de credinta, devenind astfel cel de-al 44-lea presedinte al SUA si primul lider de culoare de la Casa Alba. Discursul dupa ceremonia de investitura a fost unul bine conturat, direct, simplu, motivator, „profesionist”, o adevarata lectie de oratorie data politicienilor de pretutindeni.

Barack Obama

Din discursul sau, plin de indemnuri si cuvinte frumoase gen: „Choose hope over fear” (Alegeti Speranta in locul Fricii), mi-au atras atentia totusi si cateva idei „interesante”, spuse printre randuri. Citez (iar in paranteze am pus cateva comentarii personale):

- suntem in mijlocul unei crize, acest lucru sa fie bine inteles, tara se afla in plin razboi impotriva retelelor teroriste (identificarea unui inamic extern intotdeauna a constituit un element coagulant in sanul unei comunitati)

- urmatoarea generatie trebuie sa-si micsoreze asteptarile ( ne asteapta vremuri grele! Binele personal va trebui sacrificat pentru un „interes comun”)

- dificultatile care ne asteapta vor fi mari si nu se vor schimba in timp scurt

- lumea s-a schimbat si trebuie sa ne schimbam odata cu ea ( schimbarile majore nu pot avea loc decat in urma unor evenimente majore. Cum ar fi razboaiele, revolutiile, marile crahuri economice. Pretextul schimbarilor ce vor urma il avem deja – razboaie, miscari sociale, criza economica )

- America este mai mare decat suma ambitiilor noastre (ceva mai mare se afla in spatele nostru)

- lumea intreaga sa stie ca America cauta doar pacea si linistea si suntem gata sa conducem din nou

- nu ne vom cere scuze pentru modul nostru de viata

- America trebuie sa-si joace rolul (adica acela de putere mondiala nr.1)

- ceea ce ne asteapta poate fi nou

Aceste mesaje adresate nu numai publicului american ci si lumii intregi , au semnificatii cel putin „suspecte”. Brusc mi-am adus aminte de o declaratie a lui Henry Kissinger („eminență cenusie” a evenimentelor din ultima jumatate de secol ) ce a fost intrebat zilele trecute – care crede el ca este cel mai important lucru ce ar putea sa defineasca Administratia lui Barack Obama. Acesta a raspuns: ” Presedintele ales isi preia mandatul intr-un moment in care se petrec transformari simultane in multe parti ale lumii. (…) Obiectivul lui Obama este acela de a dezvolta o strategie completa pentru America in aceasta perioada, cand o noua ordine mondiala poate fi creata. Este o mare oportunitate”.

In lumina sintagmei „noua ordine mondiala”, cuvintele lui Obama gen: „lumea s-a schimbat si trebuie sa ne schimbam odata cu ea” sau „ceea ce ne asteapta poate fi nou” brusc capata o alta greutate.

Este din ce in ce mai evident faptul ca ne apropiem cu pasi accelerati de o noua structura sociala, una in care din ce in ce mai multa putere va fi concentrata in mainile a din ce in ce mai putini oameni. Si toata astea pe fata, la vedere. Premisele unei noi oranduiri mondiale sunt deja in mare parte create, iar mesaje specifice sunt inserate in mentalul colectiv pentru ca tranzitia sa para a fi una naturala, normala, necesara chiar. Aceste mesaje pot fi citite printre randuri in cuvantarile si declaratiile “formatorilor de opinie” si a oamenilor de stat aflati in structurile inalte ale puterii. De cele mai multe ori insa, aceste “personaje” aflate in fata multimii se dovedesc a fi doar simple instrumente, care si-au “castigat” (prin vot public) dreptul de a fi acolo in fata, prin capacitatea personala de a capitaliza simpatia publicului si atasamentul maselor. Insa nu ar fi ajuns niciodata sa candideze pentru o asemenea pozitie centrala pe scena, daca nu ar fi fost “lasati” la linia de start a competitiei de catre oamenii din spatele Scenei.

Dar cine se afla in spatele Scenei? Adeptii Teoriei Conspiratiei arata cu degetul spre diferite organizatii oculte si centre de putere ce reunesc “elite” din lumea financiara, economica, politica, militara si nu numai. Printre cele mai incriminate astfel de “centre de putere oculte” se numara:

- Clubul Bilderberg (puterea decizionala si financiara concentrata anual in cadrul reuniunii acestui „club”, se poate observa doar printr-o simpla enumerare a unor membri: David Rockefeller, familia Rothschild, George Soros, , Henry Kissinger, Jose M. Durao Barroso (presedintele C.E.), Romano Prodi, regele Juan Carlos si regina Sofia ai Spaniei, printul Charles al Angliei, Javier Solana, Donald Rumsfeld, Bill Gates, etc.) Discutiile avute in cadrul intalnirilor anuale ale grupului au caracter strict secret.

- CFR (Council_on_Foreign_Relations) O organizatie cat se poate de serioasa si “oficiala” formata din 4300 de membri (unii dintre ei temporari, in functie de puterea sau pozitia pe care o detin la un moment dat). Conform site-ului oficial, organizatia are doar rolul de “a ajuta oamenii de afaceri, oficialitatile guvernamentale, jurnalistii, liderii religiosi si orice alte persoane interesate, la intelegerea mai buna a lumii si a politicilor internationale cu care SUA si celelalte state se confrunta” Totusi, influenta efectiva a acestei organizatii asupra implementarilor politicilor globaliste a constituit intotdeauna un subiect controversat.

Comisia Trilaterala

- Comisia Trilaterala (din care face parte si Guvernatorul Romaniei Mugur Isarescu) este o „organizatie privata” (cu efecte imediate insa in politicile guvernamentale) ce cuprinde sferele de interes financiare, politice si industriale ale Europei, Americii din Nord si Japoniei. Detractorii Comisiei Trilaterale acuza organizatia ca, prin intermediul membrilor sai, reprezinta una din principalele mijloace de instituire a unui guvern mondial.

Referindu-se la Comisia Trilaterala in cartea sa “Fara Scuze” (With No Apologies) Senatorul Barry Goldwater spunea: “In my view, the Trilateral Commission represents a skillful, coordinated effort to seize control and consolidate the four centers of power: political, monetary, intellectual, and ecclesiastical. All this is to be done in the interest of creating a more peaceful, more productive world community. What the Trilateralists truly intend is the creation of a worldwide economic power superior to the political governments of the nation-states involved. They believe the abundant materialism they propose to create will overwhelm existing differences. As managers and creators of the system they will rule the future.”

- RAND Corporation (Research ANd Development) – este o prestigioasa corporatie nonprofit (avand 1600 de angajati), cu radacini mai ales in sfera militara. Scopul declarat al organizatiei este acela de a “oferi asistenta (prin intermediul cercetarilor si analizelor efectuate) – politicilor decizionale ale diferitelor institutii. Desi nu este nici pe departe o organizatie de natura “oculta”, avand numeroase si notabile contributii in domeniul stiintific (cum ar fi teoria jocului, metoda Delphi, programarea liniara, systems analysis, wargaming, etc) , totusi RAND este criticata pentru “asistenta stiintifica” oferita in politica de globalizare.

- Skull and Bones este o “societate secreta” formata in 1832 in cadrul Universitatii Yale. Numele provine de la emblema organizatiei formata

Skull and Bones

dintr-un craniu, doua oase incrucisate si numarul 332 dedesubt) Desi la prima vedere pare o banala “fratie” (specifica Universitatilor din SUA) este interesant faptul ca in 2004 sortii au ales ca in cursa prezidentiala pentru Casa Alba, sa se gaseasca 2 membri ai acestei organizatii. Cand fostul candidat la presedintie John Kerry a fost intrebat ce poate sa spuna despre declaratia sa, anume ca el si contracandidatul sau (George W. Bush) sunt amandoi “Bonesmen”, acesta a raspuns sec: “Nu foarte mult pentru ca e secret”. Se spune ca ca numele purtat de George H.W. Bush in cadrul organizatiei este acela de Magog. Pe cand fiul sau, George W. Bush, neputandu-se hotari ce nume sa poarte, a fost numit temporar: TEMPORAR. Si pana la urma asa i-a ramas si numele.

Probabil aceasta informatie este un simplu zvon si importanta acestei organizatii este una minora (desi este binecunoscut faptul ca George W. Bush, care n-a ascuns niciodata faptul ca este membru, odata ajuns la Casa Alba a numit in functii importante multi membri ai aceste “fratii”). Exista voci care catalogheaza organizatia Skull & Bones ca fiind o societate masonica autonoma (adica neafiliata la vreo Mare Loja).

NOVUS ORDO SECLORUM

- Ordinul Iluminatilor (ILLUMINATI), societate secreta, cu valente aproape religioase, este infiinta in 1776 in Bavaria. Nume celebre, precum Goethe sau Herder, sunt asociate cu aceasta organizatie ce avea drept scop, la data respectiva, promovarea principiilor Iluminismului. Desi activitatea Iluminatilor contemporani este aproape necunoscuta, se fac multe speculatii cu privire la rolul determinant al acestora in promovoarea Noii Ordini Mondiale.

Desigur, “lista neagra” a adeptilor teoriei conspiratiei este mai lunga. Eu am punctat doar cateva din toate aceste societati incriminate ca fiind implicate in procesul de globalizare si instituire a unui guvern mondial. Multe din aceste organizatii au caracter oficial, altele au caracter strict particular. Mare parte din ele sunt mai mult sau mai putin “secrete” in masura in care multe informatii sunt totusi accesibile celui care este interesat de ele. Totusi, nu ma indoiesc ca exista si organizatii similiare celor mentionate mai sus, despre care insa nu stim absolut nimic si nici nu vom afla vreodata. Desi, este interesant de observat ca in ultimul timp, multe din fostele organizatii secrete ies din ce in ce mai mult la lumina, afirmandu-si pe fata identitatea si, uneori, chiar si intentiile avute. Aceste “eminente cenusii” (aflate odata doar in spatele cortinei), se tem din ce in ce mai putin de expunerea si oprobiul public, avand in schimb, probabil, asteptari din ce in ce mai mari ca Istoria sa le recunoasca meritele. Aceste aspiratii ii fac sa iasa din anonimat si in acelasi timp sa ignore condescendent “cainii care latra in timp ce caravana trece”. Astfel, David Rockefeller scria in Memoriile sale: ” Some even believe we are part of a secret cabal working against the best interests of the United States, characterizing my family and me as ‘internationalists’ and of conspiring with others around the world to build a more integrated global political and economic structure – one world, if you will. If that’s the charge, I stand guilty, and I am proud of it” (Memoirs, David Rockefeller, New York: Random House, 2002, pag.405)

Daca veti cerceta putin istoria organizatiilor mentionate mai sus, veti constanta ca in spatele a multora dintre ele se afla, ca membri fondatori, familiile Rockefeller si Rothschild. Faptul ca David Rockefeller isi recunoastea in 2002 deschis viziunile globaliste nu m-a mirat asa de mult cat m-a mirat totusi discursul de investitura a lui Barack Obama. Mi-e teama ca intreg capitalul de simpatie castigat de-a lungul campaniei electorale sa nu-l investeasca incet, dar sigur, in “conturi” straine celui al interesului public. Faptul ca a investit deja in aparatul de stat oameni de ambele culori politice (atat republicani cat si democrati), dupa ce in campania electorala criticase puternic guvernarea Bush, poate fi privit ca un act de “echitate” si “echilibru politic”. Insa la fel de bine poate fi inceputul implementarii unei viziuni globale de eliminare a granitelor ideologice, doctrinare, economice, culturale, religioase si de ce nu, chiar si a granitelor interstatale. Un “unificat” stat mondial se intrezare in viitor.

As vreau totusi sa fiu bine inteles, ideea in sine a unor structuri suprastatale, care sa unifice fortele productive si creatoare ale natiunilor, nu este o idee care sa-mi repugna. Ba din contra. Pericolul cel mai mare insa este acela ca, prin structurile institutionale aferente, odata Puterea mondiala concentrata in mainile a cativa “alesi” (sau a unuia singur), sa fie directionata catre mentinerea acestei structuri piramidale de putere, si nu catre Binele Comun. Nu sunt adeptul structurilor piramidale, si din pacate tocmai o astfel de arhitectura piramidala pare a se creiona pentru Noul Stat Mondial.

Un stat lipsit de frontiere dar suprasaturat de ingradiri ale libertatilor individuale. Un stat in care va exista o clasa conducatoare (aflata in varful piramidei, ca un adevarat cler al noii oranduiri) si o clasa muncitoare, obedienta si indoctrinata de cultura: „Munceste, consuma si supune-te sistemului, pentru ca nu exista alternativa la lumea minunata pe care am faurit-o pentru tine!” ¹

Desi abia am inceput anul 2009, nu stiu de ce am din ce in ce mai mult impresia ca ne indreptam cu pasi siguri catre 1984.

۞

BIG BROTHER is watching you!

1. Lozinca este citata din Cartea „Clubul Bilderberg. Stapanii lumii” de Cristina Martin

Made in Japan: Addendum

 

In ciuda puternicei culturi a apartenentei la “grupul matca”, unii japonezi gasesc totusi puterea de a se rupe de invizibilele legaturi ce ii tin stransi de mediul social in care s-au format, si hotarasc sa emigreze catre zone mai libere de astfel de “legaturi covalente”. Stiai de exemplu ca la ora actuala, in Brazilia locuiesc aprox. 1,5 milioane de japonezi (si descendenti japonezi)? Sau ca unul din 10 locuitori din Sao Paolo este japonez ca origine?

Tinand cont de socul cultural inevitabil, adaptarea la un nou mediu social (cu toate cutumele si normele sale) este un proces de cele mai multe ori greu asimilabil intr-o viata de om. Integrarea autentica se face abia de la a doua, a treia generatie in sus. Poporul evreu, dupa ce a fost scos din robia egipteana, inainte sa intre in Tara Promisa, a fost nevoit sa “hoinareasca” in pustiu 40 ani, pentru ca generatia cu “mentalitate de sclav” sa poata fi inlocuita de o noua generatie tanara si fara “sechelele trecutului”.

Cartier Japonez in Sao Paolo

Ce anume te poate impinge sa emigrezi catre alte tinuturi geografice dar si spirituale (mai ales atat de diferite de locul in care te-ai format)? Probabil si Saracia sau Razboiul (acestea fiind intr-adevar motivele principale ale inceputului migratiei nipone in Brazilia, la inceput de secol XX) dar oricare ar fi motivele cred ca majoritatea ar putea fi sumarizate prin “inadaptare” sau nemultumire de ceva anume vis-a-vis de mediul in care te afli. Nimeni nu pleaca de unde se simte bine, acceptat, integrat si fericit. Atunci cand iti dai seama ca mediul in care te afli iti este nociv, intr-un fel sau altul, ori transformi mediul (daca este posibil), ori te transformi pe tine (“re-adaptandu-te”), ori pur si simplu, la momentul potrivit, pleci din acel loc (sau grup de oameni ce il definesc). Insa statistic vorbind, de cele mai multe ori, parasirea “tribului de bastina” NU este o poveste de succes.  

 

Ce dovedeste asta? Ca – 1: Cei mai multi oameni, odata formati intr-o anumita mentalitate, nu se mai pot debarasa de inertia cognitiva specifica. Si 2: In viata, oricat de liberi si victoriosi am fi impotriva Raului, in realitate un Rau o data suferit, purtam in noi toata viata germenii acelui Rau, germeni ce pot oricand recidiva intr-o forma mai mult sau mai putin maligna.

Revenind insa la povestea noastra despre spiritul nipon, as vrea sa va spun un mic secret. Japonezii nu sunt, asa cum poate ati crede, “dincolo de noi”, peste Ocean. Ci ei sunt chiar printre noi! Sunt aici! Sunt in jurul nostru. De fapt, daca tu insuti te-ai analiza mai bine, s-ar putea sa ai surpriza sa descoperi inscriptionat pe ceafa ta: MADE IN JAPAN.

 Cum putem recunoaste un japonez? Unde putem gasi un asemenea exemplar, (ca sa-l putem analiza)? Ei bine, daca ar fi un loc in care sa incepem cautarile unui japonez, acela ar fi cu siguranta – la serviciu. Acolo il gasesti cu certitudine. Japonezul este de dimineata pana seara – LA SERVICIU. Toata prospetimea, toata savoarea, toata  consistenta vietii lui si-o consuma, pe altarul infometat al propriului job. Niciodata nu este remunerat la adevarata sa valoare (si la magnitudinea sacrificiului pe care il face cu atata stoicism masochist), dar cu toate astea, in sinea lui, japonezul este multumit. Se simte implinit. Ca face (mai mult sau mai putin) bine ceea ce i s-a dat de facut. Ceea ce a fost “programat” sa faca. Se simte bine pentru respectul pe care il capata in ochii lui si, crede el, in ochii celor din jur, datorita jobului avut, datorita pozitiei sale in cadrul Sistemului, datorita functiei sociale pe care o indeplineste.

El se uita multumit la sine insusi, si isi spune: Eu sunt fermier! Eu sunt programator IT!  Eu sunt doctor ortoped! Eu sunt inginer punere in functiune la centrala nucleara! Eu sunt Senior Accounting Manager la cea mai de succes Banca din Romania! Eu sunt presedintele Centrului de Cercetare Aerospatiala din tara! Eu sunt presedintele de scara!

De ce vede el “o uniforma” atunci cand se uita in oglinda? Pentru ca japonezul se autodefineste ca individ, intotdeauna, prin prisma rolului social cu care este investit. Pentru el, Valoarea lui Umana nu este data de ansamblul calitatilor sale sufletesti ci este data, in exclusivitate, de valoarea functiei sociale pe care o ocupa.

Nemultumit de orele suplimentare pe care trebuia eu sa le fac in mod obligatoriu la seriviciu, am intrebat odata un coleg daca nu i-ar conveni un program mai scurt, fara obligativitatea orelor suplimentare. Mi-a raspuns, sincer: – Pai si ce sa fac acasa?

Nu vedea nici o inconsistenta in faptul ca 90% din timpul sau activ si-l petrecea la serviciu, si ca nu ii mai ramanea timp sa se bucure de banii pe care ii castiga. Daca eu consideram ca trebuie sa muncesc ca sa pot exista in continuare, el probabil considera ca exista ca sa munceasca.

Am intalnit oameni care ajunsi la varsta pensionarii, au inceput brusc sa se ofileasca. Sa se stinga vazand cu ochii. Pentru ca unui japonez, daca i-ai luat slujba (functia pe care o detine in cadrul societatii), e ca si cum i-ai fi furat identitatea. E ca si cum l-ai ucide. E ca si cum l-ai fi golit brusc de continut, de sens. Tocmai pentru ca sensul vietii lui este sensul functiei pe care o indeplineste, ca si rotita in  Sistemul Matca.

In alta ordine de idei,ar mai fi interesant de observat faptul ca pentru un japonez este foarte important “ceea ce a primit” da la strabuni. Sistemul de valori, si in general tot ansamblul de convingeri mostenite, sunt pastrate toate cu sfintenie, fara a se pune semnul intrebarii asupra valabilitatii lor. Pentru un japonez, “a-ti parasi credinta” (in sensul larg al cuvantului) este una din cele mai josnice fapte care se pot face. Asa ceva nu este permis! Este o dezonoare ce se rasfrange peste intreaga familie. O pata pe obrazul colectiv.

Asta pentru ca in mentalul japonez – mental de tip conservator-piramidal -  este ignorat un adevar pe cat de simplu pe atat de arhicunoscut. Si anume ca daca exista un grup de oameni in care toti gandesc la fel, e clar ca “cineva” din acel grup, de fapt, nu gandeste deloc!

Cu toate astea un japonez, considera ca toti ar trebui sa gandim prin prisma celor primite. Nu a celor cercetate si aflate.

Cercetand si afland spiritul “nipon” ce bantuie acest veac, as vrea totusi sa fiu bine inteles: NU caut sa “demonizez” pe japonezul de langa noi. Sau din noi!

Vreau doar sa trag un semnal de alarma ca acest “spirit nipon”, pe cat este de util in exteriorul nostru, in spatiul dintre noi, in cadrul societatii din care facem parte (precum o furnica este utila musuroiului ei), acelasi “spirit nipon” este pe atat  de nociv pentru spatiul DIN noi, pentru Arhitectura Universului nostru Interior (asa cum o Termita este devastatoare in interiorul unei case).

 Japonezul este plin de calitati! Dar calitatile lui sunt si masura limitarilor lui.

Iar limitarea cea mai mare pe care i-o reprosez, este aceea a capacitatii de – A Visa (si de a lupta pentru a transforma visul in realitate). Visurile si idealurile personale, ce ar trebui sa defineasca identitatea noastra de sine, sunt anulate de scopurile si idealurile celor din jur (ale familiei, ale Societatii, ale Sistemului din care facem parte).

Conformismul (sub povara expectantelor celor din jur), ia locul Originialitatii; Rotita in Sistem ia locul Cautarii de Sine; iar Spiritul lumii acesteia, ia locul Spiritului pe care Dumnezeu ni l-a daruit atunci cand ne-a insuflat “Suflare de Viata ”…

 

 

 ۞

 

PS: “M-am uitat, si iata ca s-a aratat un cal galbui. Cel ce sta pe el, se numea Moartea, si impreună cu el venea dupa el Locuinta mortilor.” (Apocalipsa 6:8 )

Made in Japan

Imi aduc aminte ca prin generala invatatoarea ne-a dat ca tema sa ne identificam “modelul” de urmat in viata. Ca si cine am vrea sa fim cand vom ajunge mari. Prima persoana care mi-a venit in minte, ca model de conduita si personalitate, a fost Isus Hristos. Dar pentru ca nu puteam spune asta, doarece observam foarte bine ca modelele si criteriile de “reusita in viata” a celor din jur erau cu totul altele, am considerat ca e mai bine sa trec sub tacere acest gand al meu. Caci desi eram doar un copil, inca de pe atunci ajunsesem la concluzia (prin proprie experienta) ca tot ce tine de intimitatea mea sufleteasca nu are rost sa  expun celor din jur (fara sa ma astept la ostracizarea acestora). Am raspuns invatatoarei ca as dori sa fiu ca tatal meu. Lucru de altfel adevarat in doua sensuri pentru mine. Ca “Tatal Ceresc” dar si ca tatal meu biologic.

Pe tatal meu il apreciam in multe aspecte, dar mai ales pentru abilitatea lui de a repara lucruri, pentru cunostintele si indemanarea lui in tot ceea ce inseamna tehnica in general. Eu nefiind niciodata indemanatic, eram fascinat de toate aceste abilitati ale lui.

Atat la mine, cat si la ceilalti colegi ai mei, am observat insa o anumita discrepanta intre raspunsurile date la intrebarile: “Ca si cine vrei sa fii cand vei fi mare?” si celebra intrebare: “Ce vrei sa te faci cand vei fi mare?”

Eu imi doream sa fiu “artist”. Pictor, compozitor, poet, ceva de genul asta. Ma atragea Arta.

De regula insa exista o anumita presiune a mediului familial asupra “destinului” fiecarui copil. Nici eu nu am facut rabat de la aceasta regula. Parintii, in general, isi proiecteaza asupra odraslelor, nu numai sistemul de valori dar si propriile aspiratii si neimpliniri ce si le-ar fi dorit infaptuite, vazand in copilul lor, un mijloc de realizare a acestora, creionarea astfel  ”din fasa” itinerariul viitorului adult!

Prin urmare, desi nu aveam inclinatii deosebite catre stiintele exacte si nici indemanarea “reparatiilor” de vreun fel , totusi, educatia primita a fost intotdeauna una pe linie tehnica.

Totusi, sa nu uitam ca Destinul ni-l facem noi singuri, cu mana noastra! Sau cel putin asa ne place sa credem.

Ma gandeam deunazi, care sunt mecanismele psihologice, culturale, genetice, in determinarea alegerii unui fel de A FI, pentru un individ (in particular) si pentru o populatie (in general). Sa luam de exemplu doua societati la polul opus. Societatea americana si societatea japoneza. Exista o anumita tensiune interioara in cadrul fiecarei societati ca si in cadrul fiecarui individ. O tensiune intre doua forte antagonice, o tensiune din lupta careia ar trebui sa se nasca un destin. Aceste doua forte antagonice sunt, pe de-o parte definirea propriului Eu, construirea propriului sistem de valori si fel de A FI (modelul American) , iar pe de alta parte – valorile si “chipul” predecesorilor nostri, inculcat prin educatie (modelul japonez). Diferenta dintre cele doua feluri de A FI este ca fiecare din ele cere un alt pret de platit. Prima cere o anumita doza de rebeliune, de originalitate solitara, de framantare interioara,  de cautare aflata intotdeauna sub spectrul generos al Esecului. A doua cere in schimb pretul conformismului si al supunerii. Pretul minimizarii propriului Eu in fata Ego-ului Societatii,  in schimbul avantajului sentimentului de apartenenta. La o familie, la un grup, la o colectivitate, la o societate.

Pentru ca A FI inseamna A APARTINE. De cineva, de ceva.

Ambele Cai au, dupa cum se observa, avantajele si dezavantajele lor. Dar pentru ca “toata lumea” <<uraste>> pe (nord)americani, as dori sa ma aplec putin asupra societatii japoneze. In cartea sa Japonia descatusata, John Nathan ne povesteste cate ceva din istoria si spiritul nipon.

“In anii 1950, politica educationala a Japoniei a fost creata sa ajute la realizarea unei renasteri accelerate, care era misiunea nationala a perioadei de dupa razboi. Presiunea era mare, insa eforturile erau rasplatite din plin: absolvirea colegiului garanta gasirea rapida a unei slujbe in cadrul guvernului sau in industrie si angajarea pe viata.
In anii ’80, datorita restrangerii pietei muncii, studentii au inceput sa dea semne de stres. Valuri de violente in scolile gimnaziale, sinucideri etc.Un numar din ce in ce mai mare de copii refuza scoala, se retrag pentru cativa ani, iar unii nu revin niciodata devenind “autoincarcerati” (unii dintre ei refuzand sa iasa din propria camera).”

“O tanara profesoara de scoala gimnaziala din Okinawa si-a rugat elevii din clasa a opta sa scrie ce si-ar dori sa devina cand vor fi mari si ce spera sa realizeze in viata. “Copiii stateau si ma priveau intens”, povesteste ea, “si cativa au inceput sa planga in hohote.”

“Piatra de temelie a sigurantei de sine a japonezilor a constituit-o familia.
Mariajele aranjate reprezinta inca, in Japonia de azi, 20-30% din totalul casatoriilor. Procesul incepe cu impartirea, de catre parinti a fotografiilor si detaliilor personale al fiilor sau fiicelor.”

“Cel mai important triumf al ingineriei sociale, in perioada recuperarii si dezvoltarii economice accelerate (in iulie 1960, Hayato Ikeda a devenit prim-ministru, promitand dublarea venitului national in zece ani – a reusit in sase! – si a lansat totodata strategia de crestere a productivitatii Japoniei, inceputul asa-zisului miracol nipon.) a fost tranformarea Japoniei intr-o natie de depunatori. Pana in anii ’80 clasa de mijloc a economisit 16% din venitul national in comparatie cu cele patru procente in Statele Unite.
Functionarii din clasa de mijloc erau constienti ca faceau sacrificii in interesul cresterii productivitatii nationale. Acest consens national era o manifestare a conceptului de grup care s-a aflat dintotdeauna la baza vietii sociale japoneze.

Incepand cu anii ’80, angajatul firmei muncea practic pana la epuizare, pana la a se prabusi de pe strada. Aceasta patologie noua a fost denumita karoshi, “moarte prin epuizare”, un colaps al corpului, datorat stresului si muncii exasperante. A devenit subiect de ingrijorare in anii 2000 cand s-a aflat ca premierul Keizo Obuchi lucra cate cinsprezece ore pe zi, luni in sir, pana cand intrase in coma si decedase.”

“Un japonez:
- In State cand un jucator de fotbal marcheaza, da cu mingea de pamant si se poarta ca si cum e cel mai tare din lume. In plus, toti il aclama. Daca un atlet s-ar comporta astfel in Japonia, toti l-ar critica. Un barbat puternic nu trebuie sa iti arate cat este de puternic.”

“In 1998 rata sinuciderilor a crescut brusc cu 35% ajungand la 30.000 de morti anual. Incepand din 2003, barbati si femei de pana in 20 de ani, fare slujbe si disperati in privinta viitorului lor, utilizeaza buletine informative si baze de date din sistemul chat de pe internet pentru a gasi parteneri de sinucidere.
In 2001, intr-o incercare de a-i opri pe oameni sa se arunce sub rotile trenurilor, guvernul a instalat oglinzi enorme la capetele platformelor de metrou si tren. Ca si cum reflectarea in oglinda ar potoli disperarea sinucigasilor, dandu-le sau crandu-le iluzia identitatii pierdute, adesea ca rezultat al concedierii din corporatia-mama.”

“Intrebati in cadrul unui sondaj daca TEAMA DE ESEC i-ar impiedica sa-si deschida o afacere, 70% dintre japonezi au raspuns afirmativ, in timp ce 80% dintre americani au zis ca nu. In Japonia, a trece peste afilierea la un grup si a-ti asuma riscul esecului individual, cu toate consecintele sale sociale, necesita o determinare si o vointa extraordinara.”

De cate ori oare Teama nu ne-a oprit, si pe noi, de a face un pas mai departe? Teama de a fi respinsi, marginalizati. Rusinea de a  fi ostracizati si anatemizati. Teama de a spune, atunci cand simti ca este nevoie, un NU hotarat in fata Autoritatii (oricare ar fi ea) sau in fata cutumelor si prejudecatilor, indiferent de consecinte!?

Tu ce vroiai sa te faci “cand vei fi mare” ? Si ce te-a impiedicat sa devii ceea ce ai visat?

۞

La răscruce de gânduri

La cumpăna dintre ani fiecare dintre noi îşi face un mic bilanţ al vieţii; o trecere în revistă a evenimentelor trecute şi o “planificare” a celor ce va să vină. Ne gândim (de cele mai multe ori îngăduitori cu noi înşine) unde suntem, sub ce coordonate ne aflăm pe itinerariul Vieţii  şi încotro vrem să ne îndreptăm de acum încolo. Suntem optimişti. Ne dorim “ce este mai bun” nouă şi celor dragi nouă. Încercăm să uităm de necazuri, neajunsuri, crize financiare, eşecuri personale, falimente existenţiale. Ignorăm cu desăvârşire calitatea îndoielnică a “filmului”  în care jucăm. Ignorăm cu desăvârşire faptul că suntem nişte simpli figuranţi pe Scena Vieţii, închipuindu-ne, fie doar şi pentru o clipă, că suntem Scenariştii de Oscar ai propriei noastre existenţe. Artizanii “capodoperei” de mâna a şaptea în care jucăm. Iar la sfârşitul vieţii aşteptăm un premiu. Aşteptăm să ne numărăm printre stelele “Hollywood-ului Ceresc”.

Aplauzele vor curge valuri.

Până una alta însă suntem aici, pe Pământ. La cumpănă de ani. La răscruce de gânduri.

Singuri în faţa noastră. Singuri în faţa măştilor pe care le purtăm zi de zi pe Scena Vieţii. Întrebându-ne. Întrebându-te: Încotro te îndrepţi, mască? Ce surprize îţi va mai aduce noua stagiatură din 2009? Rolul social pe care îl joci, va cunoaşte noi răsturnări de situaţii? Vei fi suficient de credibil pentru ceilalţi? Dar pentru tine însuţi?

Şi dacă, Doamne fereşte, îţi vei da seama că totul este doar recuzită şi joc actoricesc? Şi dacă îţi vei da seama că rolul social pe care îl joci aici, pe Scena asta mizerabilă a Vieţii, NU este de fapt expresia esenţei propriului tău Eu interior? Dacă te vei trezi într-o bună zi şi vei realiza că totul în jur nu este altceva decât o simplă bufonerie? Şi pentru ce? Doar pentru a-ţi distrage atenţia şi a te face să uiţi cine eşti cu adevărat.

Nu! Nu eşti enoriaşul din Biserică. Şi pastorul congregaţiei!

Nu eşti nici contribuabilul onest de la ghişeu (care stă la coadă ca o oiţă cuminte, pentru a-ţi plăti taxele şi impozitele la sfârşit de an).

Nu eşti pietonul de pe stradă şi nici poliţistul din intersecţie. Nu eşti profesorul cu cravată de la catedră şi nici studentul din bancă. Nu eşti nici inginerul cu casca pe cap şi nici doctorul cu halatul alb pe umeri. Nu!

Toate astea sunt simple  roluri sociale (fiecare din ele însemnând recuzită specifică şi joc scenic asemenea), roluri pe care le asimilăm prin inducţie mimetică încă din primii ani de viaţă. De când copilul se joacă “de-a mama şi de-a tata” (acestea fiind primele modele comportamentale în panoplia personajelor pe care le vom “juca” de-a lungul vieţii). Inculcarea paradigmelor comportamentale se face nu numai prin inducţie mimetică dar şi prin mecanismele inter-relaţionării cu Ceilalţi. Unul din aceste mecanisme fiind de exemplu deducţia expectanţelor. Sau altfel spus, ansamblul de Aşteptări pe care Ceilalţi le proiectează “matriceal” asupra noastră. Ca şi profesor, de exemplu, ceilalţi se aşteaptă să avem un anumit tip de comportament. Şi pentru a nu fi respinşi de mediul social, pentru a nu fi anatemizaţi, pentru a deveni credibili in ochii celor din jur, ne asimilam ansamblul de caracteristici specifice “rolului de profesor” pe care Ceilalţi n-il atribuie şi pe care îl aşteaptă de la noi. [Însă trebuie să fim atenţi la schimbarea de roluri. Pentru că dacă păstrăm aceeaşi tipologie comportamentala de profesor, atunci când NU mai suntem la catedră, ci bunăoară în spaţiul conjugal de exemplu, nesesizarea schimbării cadrului şi a "partiturii" comportamentale care ni se cere aduce după sine  sancţionare şi excludere. Cu alte cuvinte, într-o singură zi, trebuie să ştim a juca mai multe tipuri de roluri, în funcţie de expectanţele celor din jur, în funcţie de sceneta în care te afli, în funcţie de cum consideră Ceilalţi că "ar trebui" să te comporţi.]

Revenind însă la tema noastră: Atunci când te duci la “culcare”, atunci când se trage cortina … rămâne totuşi o întrebare la care va fi trebuit să-i fi găsit între timp răspunsul: CINE EŞTI TU DE FAPT?   Pentru că toate aceste roluri pe care le-ai jucat pe Scena Vieţii – NU EŞTI TU. Nu! Acestea sunt simple “măşti”. Dacă ai ajuns să crezi că Scena este veridică şi că panoplia de măşti pe care le-ai purtat este însăşi “faţa” ta – ei bine, eşti pierdut. Ai trăit degeaba.

THE END

PS: În lumina celor spuse mai sus, aş vrea să vă aduc în atenţie un film în care un “actor de duzină” (pe numele său de scenă Jean Claude Van Damme) îşi face “recenzia” propriei sale vieţi, o recenzie în care ficţiunea şi realitatea autobiografică se întrepătrund şi în care actorul încearcă să se regăsească pe sine, dincolo de “masca actoricească” pe care trebuie să o poarte pentru a-şi câştiga existenţa.

Un film numai bun la cumpăna dintre ani. Care aduce cu sine şi o surpriză! Van Damme este chiar un “actor” excelent. Atunci când se “joacă” pe sine însuşi. Adică atunci când nu mai trebuie să fie actor. Iată o mostră de “interpretare scenică”:

(Click aici pentru varianta tradusa in ROMANA. Dar cu mici greseli)