Am auzit tot mai des expresia: ”a face aroganțe”. La început am crezut că este un fel de glumă. Un joc de cuvinte cu valențe (auto)ironice prin alăturarea rudimentar – eclectică a celor două cuvinte.
Dar de ce nu am mai auzit această expresie până acum? Ciudat. Nu țin minte s-o fi regăsit în vreo carte. Și cum se face că totuși o aud tot mai des la cei din jur, pe stradă, la posturile de televiziune, în consemnările șugubețe ale ziariștilor ? Se pare că avem de-a face cu o expresie relativ nouă, care a prins însă foarte bine la public, poate și fiindcă ”inventatorul” ei este nimeni altul decât mioriticul ciobănaș Gigi Becali. Astfel, păstorirea limbii române (aia din adâncuri înfundată) căzu în grija moșierului din Pipera, care o făcu încă o dată de oaie (oare a câta oara?) și moși pe neașteptate o asemenea ”perlă” (cu valențe poate ”Wittgenstein-ene”, de filozofie a limbajului, care mie însă îmi scapă): A FACE O AROGANȚĂ. Wow!
Nestemata fu imediat trecută în patrimoniul ”strămoșesc” al Limbii Române moderne! Astfel, aflăm de la TV că Putin face o aroganță la adresa României (când o invită să negocieze cu Ucraina în criza gazului); Lazarus îi face aroganță lui Dan Negru (conform Academiei Cațavencu); Argăseală le face o aroganţă clujenilor (conform ProSport); Ciutacu vorbește la TV cum că Sorin Ovidiu Vântu le-ar fi făcut celor de la Realitatea TV aroganțe în direct, apoi ne cere și noi să facem o aroganță (->aici<-). Prietenul lui Ciutacu – Mircea Badea, nu se lasă mai prejos și vrea să facă și el o aroganță (->aici<-).
Se pare deci că avem de-a face cu un adevărat fenomen social (ce a depășit granițele semanticii și s-a infiltrat în chiar substratul axiologic al filozofiei românului de A FI ). ”A face o aroganță” a devenit astfel aproape un sport național. O chestie ”cool” ce te poziționează fericit în ”trend-ul” vremurilor.
”Becalizarea” României (o altă expresie pe care o datorăm indirect latifundiarului) este deci un proces lent dar sigur. Bine că nu stau prea mult prin țară!
Nu vreau să fiu înțeles greșit. N-am nimic cu omul Becali și nici cu personajul Gigi Becali – personaj pitoresc ce asigură, cu vârf și îndesat, sarea și piperul emisiunilor (mai mult sau mai puțin de divertisment) cu care bietul român se delectează seara după o zi istovitoare de muncă. Problema se pune însă atunci când ”parodia” se substituie realității. Când bășcălia nu mai lasă loc seriozității. Când distincția dintre Camuflarea mesajului și Escamotare ei dispare. Autenticul și kitsch-ul se întrepătrund lăsându-ne (pac-pac!) pradă unei schizofrenii de masă. ”Mă-nțelegi?”
I don’t Know what you heard about me
Pac Pac
Eu sunt cel mai tare vreau sa știi
Pac pac
Acum o sa scot si un CD
Pac pac
Sa faca Borcea ”miau – miau” zi de zi
Pac pac
