Crai de Curte Veche

În lupta cu editura Curtea Veche, Adrian Ciubotaru se transformă dintr-un viitor scriitor respectabil (cel putin respectat de mine) într-un justitiar „blogosferat” cu idealuri de Che Guevara dar cu apucături de Stalin.

Dar cine este acest Adrian Ciubotaru? Un om care multi ani la rând mi-a fost sursă de încredere si inspiratie de genul: „uite domne’ ca se poate!” Trebuie chiar să recunosc că existenta acestui blog se datoreaza în mare parte si exemplului său personal. (Că poti să iti faci timp să scrii, chiar dacă activitătile cotidiene iti invadeaza intimitatea gândurilor).

Însă probabil că  întotdeauna vine o vreme în care, implacabil, tot ce a fost pus pe un piedestal – cade şi se transformă în ţăndări.

Care-i povestea? Adrian a vrut sa publice o carte (o colectie de articole postate pe internet de-a lungul timpului). Un amic ce colabora la Curtea Veche i-a făcut legătură cu editura şi astfel s-a ajuns să se încheie un contract în care editura se angaja să tipărească 500 de exemplare până la sfârsitul lui 2008. Desi s-a lucrat la editarea /corectarea textului si chiar s-a ales si o coperta, editura nu a putut sa onoreze contractul in termenii stabiliti. Adrian, se supara ca nu i se raspunde prompt la emailurile adresate către editură si ii face incompetenti. Amenintă cu rezilierea contractului. Desi editura spune ca ar vrea totusi sa-i publice cartea (lasand o portita mica de eventuale negocieri), atitudinea lui Adrian îi face sa se ajunga inevitabil la varianta rezilierii. Desi contractul initial prevedea despăgubiri, în cazul in care  cartea nu aparea pâna la sfarsitul anului 2008, editura ii propune o anexa in care Adrian sa renunte la aceste despagubiri. Intrigat de atitudinea editurii (una previzibila de altfel) Adrian isi pierde cumpătul. Nu ştiu exact ce a făcut, ce a spus, dar clar este că n-a reuşit altceva decât să genereze din partea patronului editurii – amenintări.

Cam aceasta ar fi povestea micului război (sintetizată din spusele lui A.) Si povestea s-ar fi încheiat frumos la tribunal, cu Adrian câştigător al cazului (cel mai probabil). Dar nu! Adrian nu vroia dreptate. Vroia RĂZBUNARE!

Dacă ar fi postat pe blogul său doar povestea în sine, ar fi fost un demers curat, lăudabil. Insă nu s-a multumit doar sa demaste buboiul din spatele editurii (plecând de la premiza că el există, altfel bănuiesc că Adrian nu s-ar fi enervat chiar degeaba), el a simtit nevoie sa arunce si cu noroi peste acest buboi (făcându-i, citez: „Curtea Veche nesimtita”, „existenţa penibila” etc) Mi-am zis: Ce să-i faci?! E supărat omu’! Nu e scuzabil dar e de înteles. Îmi aduc aminte că într-unul din postările anterioare (-> aici <-) ne spunea: „vă aştept în toamnă la sesiunea de autografe, pentru numele lui… Dumnezeu! ” Iar acum se vede lăsat pe uscat, fără admiratori care să-i ceară autograful. Îmi dau seama dezamăgirea pe care o trăieşte, ce înseamnă spulberarea a unui vis. Mi s-a întâmplat de prea multe ori ca să nu-l înţeleg (şi încă la mine a fost vorba de spulberare definitivă, nu temporară ca la el care se poate duce să bată la uşa altei edituri, când vrea el).

Deodată însă înţelegerea mea emoţională faţă de el începe să se estompeze cu cât mă apropii de sfârşitul articolului. Pe principiul: „dai în mine, dai în fabrici şi uzine” – Adrian ne aminteşte că este blogger: „e o dovadă de mare prostie să ameninţi un blogger care are posibilitatea să vorbească public (…)” Nu prea l-am mai auzit până acum să se „laude” cu statutul de blogger. Ce se întâmplă? De ce acum? De ce ne aminteşte (aşa ca în treacăt) nouă cititorilor lui, că este şi el – „un blogger“? Oare pentru că majoritatea celor care îl citesc în acest moment au şi ei la rândul lor câte un astfel de jurnal online? Interesantă şi subtilă metodă de persuasiune, n-am ce zice! Astfel, Adrian, printr-o mutare inteligentă de pion, ne face părtaşi la tragedia lui personală. Adică editura cu pricina nu a dat (numai) în el. A dat şi în tine! – bloggăr de pretutindeni.

Forţele blogosferei sunt invocate pentru a dezlănţui furtuna. ÎN NUMELE LUI ADRIAN.

Este adevărat, a fost mai subtil decât Mihaela Rădulescu atunci când s-a semnat (în scrisoarea deschisă împotriva soţului ei) – „mama lui Ayan”. Însă mecanismul de sensibilizare este acelaşi. Adică nu ţi se adresează „femeia” puternică Rădulescu, „diva” Rădulescu, „omul de televiziune” Rădulescu, „vedeta” Rădulescu, „singura ta plăcere” Rădulescu. Nu! Nici pe departe. Ci ti se adresează biata MAMĂ Rădulescu (o mamă cu un copil în brate, persecutată şi târâtă de păr – asa cum se descria in scrisoarea respectiva). Poţi să „loveşti” într-o mamă cu un copil în braţe? Nu poţi! N-ai cum să nu-i iei partea, n-ai cum să nu simţi pentru o mamă! Ai şi tu o mamă acasă. Aminteşte-ţi! Ai si tu un blog.

Deci la faza asta cu „Adrian blogger-ul” mi-am ciulit brusc urechile şi am început să mă întreb: Dacă ne tot spune că editura Curtea Veche nu-şi respectă autorii oare el, Adrian, isi respectă cititorii, neinsultându-le inteligenta? De ce e nevoie sa imi spună că este „un blogger” încercând astfel să trezească în mine „fraternitatea de breaslă”? Răspunsul mi l-a dat chiar el câteva rânduri mai jos: „Astfel, o nesimţire trebuie povestită nu neapărat pentru satisfacţia celui păţit, cât pentru atentia nepătitilor care vor veni.” Aha care-va-să-zică! El nu luptă atât pentru el insusi, cât pentru toti ceilalti care vor veni dupa el.

Postarea aceasta nu este a mea, nu este voastra, nu este urmasilor vostri! Ci a urmasilor urmasilor vostri!

Deci, in concluzie, scopul lui este unul nobil! Cauza sa este una măreata! Iar motivatia sa una cât se poate de altruistă!

Eu ( mai ales ca si cititor constant al lui) l-aş fi crezut, în conditiile în care nu îşi polua articolul cu atâtea invective si denigrări, lucru care nu poate decât să trădeze tocmai natura personal-vindicativă a demersului său justiţiar.

Dacă venea şi ne spunea: „ Mă băieti! Am o problemă. Vreau să mă răzbun pe ăstia! Uite ce mi-au făcut! Ajutati-mă! Răspânditi in ţară cum s-au comportat cu mine! Si tocmai acum când vroiam să vă dau autografe! Uite, ăstia de la Curtea Veche nu mă lasă, nesimtiţii. Si mi-au jignit si scriitura punându-mă pe linie moartă”  Noi cititorii lui favoriti, am fi sărit cu totii: Huăăă! Huăăă ! Staţi în calea legendei personale a blogger-ului nostru mult iubit! Huăăă!

Desigur eu ironizez acuma, însă ideea este că mi s-ar fi părut mult mai just şi onest ca Adrian să recunoască faptul că ACEASTA este motivaţia esenţială a demersului său. Si anume propria sa răzbunare! Să-i lovească pe ăstia de la Curtea Veche (în imagine), să-i doară (la buzunar), să-i facă să simtă asa cum propriul său orgoliu s-a simtit. Şi anume – Rănit! Dar nu să  vină sa-mi spună, că vezi Doamne, el justiţiarul luptă pentru DREPTATE (pentru asta să se ducă la tribunal!). Mă întreb, dacă eu un coate-goale, un maţe-fripte, un nimeni cu alte cuvinte – ar fi pătit ce a pătit el, acelasi Adrian Ciubotaru s-ar mai fi zvârcolit acum atât de mult în chinurile DREPTĂTII ? Mă îndoiesc. Cel mai probabil nici măcar nu m-ar fi băgat în seamă iar fiorii justitiari pe care ii simte acum, l-ar mai fi vizitat doar la pastele cailor. De i-as fi trimis un email în care îl rugam să mă ajute – că uite ce am pătit, trimite te rog mai departe vestea, că tu ai cunostinte mai multe, să afle toată lumea, să afle „nepăţiţii” etc. – crede cineva că NU MI-AR FI ETICHETAT EMAILUL DREPT SPAM ? Să fim seriosi. Lupta aceasta este o luptă personală. O luptă a orgoliilor. Dacă mi-ar fi spus asta din start, nu m-aş mai fi simţit înşelat.

Dar m-am oprit pentru o clipă si mi-am spus:

- Ok, Adrian nu este chiar asa de onest pe cât ti-a placut tie sa crezi. Foloseste tot felul de mijloace inteligente de persuasiune pentru a-si atinge scopurile. Nu fă acum pe necunoscatorul! Ştiai asta demult! Ştiai că este un tip versat care stăpâneşte bine arta întorsului din condei, a sensibilirii prin cuvinte, a inserării inteligente a  mesajelor „subliminale”. Priveste-i doar headerul la blog! Ce vezi acolo?

- Păi mult verde, culoare naturală-liniştitoare. Iar în margine  chipul lui Adrian – gânditor, meditativ.

- Şi ce scrie pe fondul ăla verde?

- „Relax, you have planty of time” Cool !

- Şi care crezi că este efectul unui astfel de header? Păi cred că îţi dai şi tu seama că efectul nu poate fi decât obţinerea unui cititor mai deschis la lectură, care stă mai mult timp pe pagina lui. Pentru că nu este grăbit, pentru că este convins că are tot timpul din lume (mintea înregistrează mesajul headerului chiar dacă acesta nu este citit efectiv). Crezi că asta e întâmplător? E clar că omu’ e uns cu toate alifiile (marketingului). Stie să se vândă. Nu ca tine! Păi ce scrie pe headerul blogului tău? “It is no measure of health to be well adjusted to a profoundly sick society”. Ce-i asta frăţioare? Pe lângă faptul că este mult prea lung pentru un header, spune-mi si mie: care este impresia pe care o lasă vizitatorilor? Faptul că are de-a face cu un zu-zu zu-zu. Un trililiu. Un “d’ăia de spitalu’ 9″. Un neadaptat. Un “teoria conspiratiei”. Un paranoic. Un mizantrop. Un bolnav. Si nimeni nu-ti cumpără un produs bolnav! Asta-i clar!

- Aşa este, dar diferenta dintre mine si Adrian este că el îşi „vinde” produsul. Pe el. Blogul. Imaginea. Brandul – Adrian Ciubotaru, la care lucrează de ani de zile. Pe când eu nu urmăresc deloc să devin „vandabil”. Nu urmăresc să am succes. Mai ales într-o astfel de lume în care a avea succes înseamnă în primul rând a face compromisuri. Şi nu oricare, ci din cele care, în cele din urmă – pervertesc! Gândurile pe care mi le pun aici nu sunt pentru construirea „legendei  personale” (aşa cum îi place lui Adrian să se refere la sine) ci in primul rând pentru mine, si in al doilea rand pentru toti prietenii/ cunoscutii mei ce au curiozitatea sa afle ce mai fac, ce mai zic (in conditiile in care nu prea mai avem oportunitate sa ne intalnim). Iar daca cineva mai nimereste din intamplare pe aici, va fi binevenit dar nu va fi niciodată „curtat” să mă placă, să mă agreeze, să mă „cumpere” dacă scot o carte la editura Curtea lui Mos Crăciun. Nu voi scrie pentru „rating” si nici pentru a-mi face un nume. Ca Adrian Ciubotaru. Dar da. Trebuie să recunosc că el ştie să-şi vândă produsul.

Şi acum revenind la subiect – te-ai fi asteptat, ca un om care stie să-si vândă produsul, să nu folosească toate metodele de persuasiune de care este în stare? Mai ales un om care vânează succesul!

Trecând deci peste iritarea initială de a fi mintit si manipulat, m-am gândit că poate totusi o face “din instinct”. Nu din malitiozitate. Asa cum un politician te minte nu neaparat ca sa-ti facă rău, ci din reflex. Poate că întradevăr el chiar crede că demersul său este unul pentru Dreptate şi nu pentru propria sa răzbunare. Nu era el care spunea că “obtinem sens doar având un Sentiment si o Iluzie” ? Ba da. Iar el este un om complex, plin de sensuri. Si care este deci iluzia cu care se (ne) minte? Că luptă pentru Dreptate si pentru binele celorlalti care vor veni după el. Şi care este Sentimentul catalizator ce-l animă? Păi chiar el ne spune: “am vorbit – la evenimente publice – în numele unei cărti care avea un contract de publicare sub ea, iar acum mă simt de parcă am amăgit niste oameni “

Iti vine să plângi, nu alta! Deci el face toate astea din pură remuscare, din rusine pentru noi, gândindu-se la noi, cititorii lui, cărora ne-a promis că în toamnă putem să-i luăm autograful şi acum am rămas cu ochii în soare, ca niste copiii cărora le-ai promis bombonele iar apoi esti nevoit sa le spui ca s-a inchis la alimentară! Si eu care credeam că sentimentul care-l năpădeşte acum este cel de ratare, de revoltă personală, de orgoliu rănit, de răzbunare! Oh! Cât de departe am fost …  Mea culpa.

Am fost deci tentat să-i dau dreptate. Omul poate că nu luptă pentru o cauză nobilă (asa cum pretinde) dar asta nu inseamnă că nu a fost nedreptătit/ tratat urât! Poate că este genul de om care crede că scopul scuză mijloacele. Dacă eu nu agreez o astfel de mentalitate la un om, asta nu înseamnă că omul respectiv nu poate avea dreptate într-o privintă. Nu? Corect, mi-am zis. Hai să vedem, la rece, dacă are sau nu dreptate!

Personal, o asemenea concluzie nu o pot trage decât în urma unei judecăţi logice (sunt excluse deci elementele parazitare de tip: simpatie / antipatie). O judecată logică nu o pot face decât ascultând pozitia ambelor părti implicate in conflict. Momentan stiu varianta lui Adrian dar nu aud nimic despre pozitia oficială a Curtii Vechi. Am asteptat ceva vreme ca aceasta să apară, însă spre dezamăgirea mea, aceasta nu a apărut (probabil strategia lor este de a ignora evenimentul considerându-l ori prea insignifiant, ori prea sensibil pentru a mai face valuri).

Precând de la premisa că de obicei într-un conflict ambele părti au o doză mai mică sau mai mare de „vină” pentru aparitia si amplificarea disputei, am incercat să îl provoc pe Adrian la a-şi identifica partea lui de vină în poveste. Atât pentru binele lui, cât si pentru propria mea lămurire – cine si câtă dreptate are în privinta conflictului (căci în privinta contractului nu este nimic de cumpănit. Ce stipulează contractul trebuie executat). Cu toate aceste gânduri si sentimente contradictorii in suflet, i-am scris un comentariu la articolul cu pricina în care am avut „nerusinarea” să sa sustin ca are si el partea lui de vină în toată povestea asta, înaintând ipoteza că poate dacă ar fi fost mai pragmatic si mai putin orgolios, lucrurile nu ar fi degenerat atât de urât. Aluzia mea la o eventuală naivitate în relatia cu editura probabil l-a enervat la culme, fiindcă din răspunsul lui (acid si defensiv) nu reiesea deloc că ar fi înţeles ceva din comentariul meu. Ceea ce, sincer să fiu, m-a mirat foarte tare. Cum, tocmai el înteleptul care ne învăta că „trecutul este construit pe niste piloni emotionali asupra carora ar trebui sa ne concentram eforturile” si că „faptele si evenimentele fiind rodul unor perceptii ce depind de un filtru de interpretare, pot fi schimbate, daca se umbla la acel filtru”, tocmai el să nu fie capabil să îsi gestioneze aceste centre emotionale, care acum îi întunecă mintile si îl „filtrează” doar pe culoarea „rosie”? Tocmai el care ne spunea, atât de sigur pe sine, că nimic din ceea ce ni se întâmplă nu este întâmplător, şi că de fapt orice eveniment prin care trecem este în ultimă instanţă – un act iniţiatic? Tocmai el să se simtă acum ofensat când îl întreb ce a învatat din experienta asta? Da. Tocmai el!

Nu-i asa Simone că si tu ai fost un pic cam naiv crezând atâtia ani în el ? Da.

Impertinenta mea de a încerca să pun o oglindă în faţa Gurului a stârnit mânia „discipolilor” si a gloatei adunate „în numele lui Adrian”. Neraliîndu-mă lor, le stăteam în cale! Cine nu este cu noi, este împotriva noastră. Au început astfel să fie aruncate în directia mea diferite acuzatii, amenintări, injurii. Se insinuează că as fi plătit de Curtea Veche. Un individ (care se semnează uneori Titi Manase) isi exprimă dorinta de a mă vedea tras în teapă si biciut personal de către dânsul. Lucrurile degenerează. Multimea este „însetată de sânge”.

Fac imprudenta de a mai explica încă o dată ceea ce am vrut să spun si de a-l provoca pe Adrian în primul rând să se auto-analizeze.  Gestul îmi este fatal. Sunt banat! Comentariul îmi este sters pe motiv că este offtopic si ciudat. Mi se interzice de a mai posta acolo (fiind directionat spre alte bloguri).

O altă persoană postează un comentariu în care se spune că oricum dacă ar fi publicat cartea la Curtea Veche ar fi făcut-o pe pile (amindindu-i-se prin cine a ajuns la editură). Persoana este atentionată că si ea este offtopic.

Apoi un individ (ce se semnează Pop) îi spune lui Adrian să-şi ceară scuze fata de editură. Nu  îsi justifică opinia (mai spune si alte lucruri pe care nu le mai tin minte), dar cert este că i se sterge si lui comentariul. Apoi urmează rândul Alexandrei. Si tot asa.

Lucrurile îmi sunt din ce în ce mai clare! Deci tot ceea ce nu concordă cu gândurile de răzbunare a lui Adrian, sunt offtopic. Cine nu îl aplaudă pe Adrian si nu subscrie intereselor lui vindicative, este un „antirevolutionar”, un element subversiv plătit de „aginturili străine”. Un deviationist reactionar ce poate fi sters de pe fata blogului său.

Căci cine nu îi serveste interesele nu are ce cauta aici! Să fie anihilat! Sau în cel mai bun caz exilat în Siberia (pe alte bloguri). Adrian nu vrea diversitate de opinii. El luptă pentru o cauză nobilă şi pentru asta are nevoie de unanimitate!

Adrian este conducătorul mult iubit ce vrea un front comun împotriva dusmanului … personal.

Si toate astea în numele dreptătii, al echitătii, al justitiei şi al celor ce va să vină. Desigur.

۞